Teodor Dună

Teodor Dună s-a născut pe 6 martie 1981, în Tâncăbeşti, judeţul Ilfov. A absolvit cursurile Facutăţii de Litere din Bucureşti. Debutează cu volumul de poezie trenul de treieşunu februarie, în 2002, la Editura Vinea, volum pentru care obţine Premiul Naţional Mihai Eminescu Opera Prima. În 2005 poetul publică catafazii , tot la Editura Vinea.

De aproximativ două săptămâni, pe piaţa literară, circulă volumul de-a viul, apărut la Editura Cartea Românească. Mircea Ivănescu, Adrian Terian şi Cosmin Ciotloş vorbesc despre poezia lui Teodor Dună.

„Lectura poemelor lui Teodor Dună mi-a arătat că poezia există şi trăieşte, că ea poate, pe neaşteptate şi atunci cînd nu mai părea posibilă vreo minune, să-şi facă auzită vocea, ieşind din tăcerea şi întunericul unde s-ar fi zis că nimic nu mai dăinuie, şi că această voce ţi se adresează – şi te obligă să-i răspunzi – sau că încerci să-i răspunzi. Teodor Dună are o lume a lui, pe care şi-o impune cu o autoritate cu atît mai irezistibilă cu cît nu pare conştient că o are.” (Mircea Ivănescu)

„Versurile sale rămîn fidele unei viziuni sacramentale asupra poeziei, privită ca instrument revelatoriu şi ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii. Poetul nu vorbeşte din texte sau din ghenă, ci dintr-o regiune halucinantă a universului, una în care viaţa şi moartea îşi schimbă între ele măştile fără încetare.(…) Din coaja unor cuvinte obişnuite, Teodor Dună scoate o poezie plină de miez.” (Andrei Terian)

„Teodor Dună se joacă de-a viul cu totul altfel decît se joacă alţi poeţi de azi de-a minimalismul. Faţă de ei, are marele avantaj al unei ontologii proprii, din direcţia căreia îşi poate permite să invadeze cotidianul. Ceea ce şi face, umplîndu-i acestuia contururile cu o energie din altă lume, la fel de actuală, dar substanţial mai fecundă. De aici numeroasele viziuni ale dilatării controlate din interior. Organizate narativ, ele dau tonul unei cărţi pe drept cuvînt extraordinare. Care, avertizez, conţine capodopere.” (Cosmin Ciotloş)

Volumul de poezie de-a viul este constituit din trei părţi: destrupări, de-a viul şi carla.

de-a viul

abia trecut prin miezul nopţii şi eu înspăimântător

de viu.

viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.

atât de viu, că o sută de vieţi au rămas în afara mea, înfăşurate.

şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa

peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei,

toate se năpustesc spre mine

şi mă umplu.

şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine

şi mă înconjoară.

viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.

şi totul începe să clocotească de viaţă.

şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,

că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

şi nimeni mai plin şi mai trecut prin miezul nopţii

decât mine.

şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi

ca-ntr-o mie de pieli.

îmi desprind mâinile de corp,

viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,

îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine

ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge

carcasele, străpunge cimentul

şi totul clocoteşte de viaţă: asfaltul respiră,

lemnul respiră, miezul nopţii respiră.

şi chiar dacă nu e nimeni în jur,

lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,

îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele

şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc înnebunite

prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului

explodează ca mii de artificii.

arborii albi

în seara încetelor legănări

toţi arborii sunt albi.

ţi-e greu să alegi unul.

te plimbi la marginea lor cu o funie.

îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.

şi dimineţile albastre vor fi

şi carnea pe câmpuri se arată, pe drumuri

se arată, peste tot.

şi tu te plimbi doar pe la marginea arborilor,

îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.

şi dimineţile tot mai albastre vor fi

şi carnea pe drumuri se arată, pe ceruri

se arată, peste tot.

cineva te ridică

şi vezi: printre arborii albi aerul e alb.

acolo se doarme puţin, acolo te legeni nu mult

şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.

se desprind,

alunecă sub tine şi dimineţile tot mai albastre vor fi

şi carnea pe ceruri se arată, pe pământuri se arată,

peste tot.

şi doar mai încolo, lângă câmpuri, lângă nimeni,

o carne albă încet legănată de arborii albi.

zgomotul cărnii

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble

sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta.

doar câteva au mai rămas.

şi abia atunci simt cât granit

emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

şi cât granit emană acest soare de aur

şi cât granit peste tot.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.